Nu e 1 decembrie dar simt sa spun ceva despre noi, românii.
Mă tot uit în jur să văd și eu un grup de români care, cu perseverență, să mai creadă în țara asta! Nu să facă, nu să nu facă, nu să spună ceva, ci doar să creadă…
Vedeți, nouă românilor ne lipsește credința. Și nu vorbesc aici de credința in Dumnezeu, nu intru în discuția asta, ci de credința în noi, ca neam frumos, ca neam autosuficient, plin de daruri roditoare. Că suntem sau nu urmași ai unei civilizații antice mărețe, că am fost primii sau nu pe planeta asta, că Isus s-a născut sau nu pe meleagurile noastre, că limba latină este, de fapt, vechea limbă tracă…toate acestea nu mai contează acum. Poate că sunt așa, poate că nu, noi am învățat o istorie scrisă de niște oameni care, se prea poate, să fi avut un interes de vreo natură îndoielnică la un moment dat.
E clar că avem nevoie măcar de un fundament solid, un ADN puternic de popor viteaz, care, parcă, ne-ar mai scoate din rahatul actual in care ne aflam. E de înțeles. Dar ce nu înțeleg încă e faptul că stăm cu capetele contorsionate: o dată spre un trecut presupus glorios, apoi cu ele plecate în fata oricărui străin care ne aruncă niște firimituri și, mai apoi, cu ele miscându-se precum cațeii de pluș din spatele mașinilor în dezaprobare față de aproapele nostru, în judecată și invidie.
Mergând pe firul istoriei Burebista, Decebal, Vlad Țepeș, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza până si Ceaușescu( probabil) au fost trădați din interior. “Capra vecinului” a murit de fiecare dată…Și ce a lăsat în urmă? Un popor surghiunit, umilit, consternat, derutat, ușor de manipulat…
Nu stiu de ce nu trimitem “capra vec(n)inului” la plimbare o dată pentru totdeauna! Atât de tare ne-a stârnit pe unii împotriva altora încât nu mai știm dacă o mai vrem sau nu. Ce știm însă e că nu ne dorim ca vecinul să o aiba oricum! Mai bine sa nu o aiba nimeni decat sa o aiba el.
Istoria se repetă de fiecare data. Ne entuziasmăm, ne dâm aripi și, când să zburăm, vecinul stă pregătit să te ochească pentru ca tu să nu zbori cumva mai sus ca el. Vecinul e un om de treabă, de altfel, dar cu credința mititică-mititică în el ca poate...orice și atunci când vede că tu ai putea: pac! mai bine, nu tu! Asa că din prietenul bun, cel care poate i-ai și dat apa când a avut nevoie, devii inamicul numărul 1. Privirea se schimbă, ochii se micesc, buzele se subțiaza, întâlnirile se răresc. Și, în plus, el crede că prinde putere luându-și aliați pe ceilalți care stau la pânda și ei. Și uite asa se naște o mare mișcare compusă din oameni uniți pe ură și invidie care e supusă pierzaniei si suferintei, e clar.
Nimic din ceea ce se naște și e crescut pe ură nu are cum să rodească, decât ca și o buruiană. Frați, români, creșteți flori, nu buruieni, credeti în ce aveti voi bun în voi, nu ce au alții! Lăsați capra să trăiască, dați o șansă poporului ăsta!
“Nu vei fi niciodată fericiti dacă nu te vei bucura pentru că cineva e mai fericit ca tine!” Seneca
🙂
Cu drag,
Florina
