Intr-o melodie foarte populara azi versurile suna cam asa :”Ai mei nu au avut habar cat de sus pot eu sa sar..” Cat se poate de adevarat pentru majoritatea generatiei noastre de copii nascuti intre anii ’65-’85. Acesti copii, noi, care am simtit din copilarie ca meritam sa fim aici, am simtit ca lumea e a noastra si putem face orice, care nu am mai crezut in autoritati absolute care ne ingradeau libertatea noastra de exprimare, nu am mai acceptat ritualuri obositoare fara pic de creativitate devenind astfel “nonconformisti” in acceptiunea generatiilor predecesoare si chiar “obraznici” pentru cei si mai rigizi. Am fost si suntem deshizatori de drumuri noi, nici macar batatorite, de eliberare a mostenirilor genetice, a greselilor vechi din constiinta colectiva comuna, creand schimbari mari la nivelul general al evolutiei noastre. Am fost si suntem copiii care au inceput sa simta mai mult decat sa faca, sa exprime mai mult decat sa aiba si sa fie mai mult decat sa arate. Noi, cu totii, am primit in codul nasterii noastre puterea apropierii de Dumnezeu, ca si sursa pentru toate actiunile noastre. Noi am inceput sa alegem sa traim conectati la aceeasi sursa si, de ceva timp, sa ne conectam unii cu ceilalti. Noi ne-am nascut privind si simtind in sus…
La polul opus, am fost si suntem bine tintuiti de gravitatie, prezenta si sub atat de multe forme, care ne trage in jos, nu doar la propriu :). Toate neputintele, toate frustrarile, toate furiile, resentimentele si rautatile ajuta “gravitatia” noastra spirituala sa ne tina aproape de nivelul 0! Degeaba mintea noastra conectata la puterea divina pe care cu totii am primit-o spune: “hai sus, hai ca poti ca te-ai nascut pentru a te elibera si a creste” cand cealalta parte a mintii vinovate vrea sa scape cumva, oricum de toate aceste sentimente negative prin razbunari, demonstratii inutile sau false personalitati tragand in directia opusa cresterii spirituale organice. Si uite-asa ceva care e primit in dar curat, pentru evolutie si pentru un urcus lin se surpa si cade in groapa mandriei, a asteptarilor continue din partea oamenilor de apriecieri, de incurajari, de aprobari…Gravitatia minitii e tinuta doar de “stocul” nostru de greseli neeliberate si perpetuate fata de noi autentici adaugat la un stoc initial pe care l-am primit ca dota. Odata fiind tinuti pe limita de plutire, scade si flacara, ne deconectam, folosim doar din bateria de rezerva, care la un moment dat se descarca…
Dar stiti care vestea buna? Priviti o lumanare: intotdeauna lumina ei este “trasa” in sus. La fel si noi: indiferent cata ceara am colecta in bagajul nostru greu, putem alege oricand, oriunde si oricum sa ne aprindem lumina din noi care, cu siguranta, ne va calauzi in sus pentru ca asa am fost creati: nu doar sa privim in sus, ci sa luminam si, mai ales, sa ne lasam ridicati in ratiune si spirit catre dimensiunea universala suprema unde putem fi noi, creatiile frumoase ale lui Dumnezeu care traiesc in armonie, cu bucurie, cu iubire si cu credinta.
Ne vedem pe drum…in sus…
Cu drag,
Florina
