Am fost la Casablanca zilele trecute ca să mai găsesc o bucată de fericire și să o iau. Am simțit și văzut un loc cu un puternic iz oriental amestecat cu influențe occidentale din loc în loc. Expunerea la o lume atăt de diferită și necunoscută, discriminarea femeii, o agresivitate vădită în comportamentul nonverbal și nu numai, m-au făcut să cad în credința că fericirea vine la pachet cu dreptatea, cu judecata sau cu separarea de fratii mei, oamenii. Da, aveam dreptate să judec că nu au treceri de pietoni, da, agresivitatea, femeile total diferite de noi, în cultura europeană! Și??? M- a ajutat dreptatea să fiu fericită asa? Deloc!
Călătorim prin viață mânați de diverse motivații, extrinseci de mai multe ori, dornici să prindem și să furăm- doar pentru noi- lumina și culoarea fiecărui nou început de zi. Credem că așa de fericirea…
Primim mult dar nu avem ochii suficient de deschiși să și vedem cât. Și cerem și mai mult în speranța că ne vom găsi pe noi după călătoriile noastre exhaustive. Dar “noi” nu vine.Atunci ne forțăm și cerem și mai mult: de la ce credem că suntem noi, de la restul oamenilor, de la Dumnezeu. Credem că așa e fericirea…
Dăruim rar. Zâmbete și fapte bune, necondiționate. Zicem că: “am dat tot și ei…restul…niște nerecunoscători”. Și avem dreptate. Și atunci credem că așa e fericirea…
Fericirea este un cadou pe care și-l poate permite oricine! Dar cadoul vine neapărat învelit într-o hârtie pe care scrie “autenticitate” și e așezat cu grijă într-o cutie pe care scrie “acceptare” și este legat cu o panglică prețioasă care ține tot cadoul închegat, inscripționată peste tot cu cuvântul “dăruire” . Omul fericit este cel care e dispus să poată să-și ducă singur cadoul, să și-l păstreze nealterat și să poată să fie capabil să-l împartă cu alții ca să înmulțească ceea ce a primit.
